Din 1925 în Germania se instaureazã guvernul lui Hitler care îi persecutã pe evrei şi astfel foarte mulţi evrei printre care şi mari fizicieni pãrãsesc Germania, refugiindu-se în alte ţãri. Între anii 1933-1935 pleacã în America mulţi oameni de ştiinţã printre care : Albert Einstein, Edward Teller (fizician maghiar, pãrintele bombei cu Hidrogen), Eugen Wigner, James Franck, Leo Szilard, iar în 1938 şi Enrico Fermi. În aceşti ani în America are loc cea mai mare concentrare de oameni de ştiinţã cunoscutã vreodatã. Dacã pânã acum oamenii de ştiinţã din ţãrile Europei studiau împreunã la o universitate din Anglia, Franţa sau Germania, iar descoperirile pe care le fãcea unul dintre ei aveu sã fie cunoscute şi aprofundate de toţi, de acum înainte fiecare ţarã avea sã ţinã în secret mai ales descoperirile care se realizau în fizica atomicã.

            Înainte de a pleca în America, Enrico Fermi descoperã reacţiile nucleare efectuate de neutronii încetiniţi cu grafit sau apã grea, şi va folosi mai târziu neutronii încetiniţi pentru a determina reacţiile în lanţ.

            În anul 1938 fizicienii germani Otto Hahn şi Fritz Strassman descoperã, la Berlin, cã în procesul de fisiune (divizarea nucleului de Uraniu în douã cu ajutorul unui neutron), se dezvoltã o mare cantitate de energie.Tot atunci ei descoperã şi posibilitatea realizãrii unei reacţii în lanţ. Astfel se contureazã ideea realizãrii unei arme atomice pe baza unei reacţii în lanţ. Dupã aceastã descoperire, în Germania nu se mai face nici un comentariu şi nu mai apare nici o publicaţie ştiinţificã referitoare la acest subiect. Acest lucru dã de bãnuit oamenilor de ştiinţã din America, bãnuielile lor confirmându-se când, pe neaşteptate, naziştii interzic exploatarea Uraniului din bogatele mine cehoslovace pe care puseserã stãpânire, ceea ce însemna cã fizicienii germani se gândeau la folosirea Uraniului pentru a construi o bombã atomicã. Şi întradevãr, la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, fizicianul german Werner Heisenberg lucreazã la proiectul bombei atomice.

            În anul 1939 izbucnirea rãzboiului mondial întrerupe paşnicul “voiaj spre necunoscut” : ştiinţa şi tehnica sunt mobilizate sã slujeascã unor scopuri distructive.

            În acelaşi an trei dintre fizicienii emigraţi în America, Szilard, Wigner şi Fermi, îi trimit , cu ajutorul lui Einstein, o scrisoare preşedintelui Americii, Francklin Delano Roosevelt, prin care îi comunicã descoperirile fãcute în ultima perioadã (o masã mare de Uraniu poate determina o reacţie în lanţ, aceastã reacţie dezvoltând o uriaşã cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice), îl înştiinţeazã pe preşedinte cã germanii cunosc deja aceste lucruri şi probabil cã plãnuiesc construirea unor bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume şi îi cer aprobarea de a crea o armã atomicã, sperând sã realizeze acest lucru înaintea germanilor. În acelaşi an preşedintele dã acordul fizicienilor de a acţiona, toate planurile şi operaţiunile devin strict secrete, însã doar din 1941 se intrã în faza concretã a realizãrii bombei atomice. Aceastã operaţiune a fost numitã ‘Proiectul Manhattan’ şi a fost condusã de generalul Leslei Richard Groves. Pentru realizarea acestui proiect s-au cheltuit în total aproximativ trei miliarde de dolari, iar dupã doi ani aproape 150 de mii de persoane lucreazã în cel mai mare secret la acest proiect. Acest secret nu îl cunoştea  nici mãcar Einstein care a aflat de existenţa unei bombe atomice dupã explozia de la Hiroshima, când evenimentul a apãrut în ziare.

     În 1942 Fermi construieşte o pilã atomicã formatã din plãci de grafit şi cilindri de Uraniu, dispuşi alternativ, în care reacţia în lanţ sã se autoîntreţinã, bombardarea nucleelor de Uraniu realizându-se cu neutronii încetiniţi care treceau prin grafit.

În acelaşi an, unui tânãr fizician, pe nume Julius Robert Oppenheimer, i s-a cerut sã se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice.    Între timp, în Germania studiile şi proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfãşurau foarte greu, deoarece mai rãmãseserã foarte puţini fizicieni care sã se ocupe de acest lucru. Era nevoie de mulţi tehnicieni, mecanici, chimişti şi de foarte mulţi bani pe care guvernul german nu îşi permitea sã-l risipeascã şi, de asemenea, nu dispuneau de Uraniul şi de apa grea necesare. Convinşi cã în aceste condiţii nu vor reuşi niciodatã sã realizeze o bombã atomicã, fizicienii germani au hotãrât sã realizeze nişte reactoare nucleare. Ei fãceau rost de apa grea necesarã de la uzina din Rjukan (Norvegia), care era sub stãpânirea lor. Dar, în 1943, nişte soldaţi norvegieni, instruiţi de englezi, bombardeazã uzina, distrugând toatã cantitatea de apã grea care se afla acolo şi blocând astfel planurile germanilor.

            La sfârşitul anului 1942 lui Robert Oppenheimer îi vine ideea de a construi un laborator imens care sã reuneascã pe toţi atomiştii din America şi toate cercetãrile care se refereau la proiectul construirii unei bombe atomice. Acest superlaborator a fost construit pe podişul Los Alamos din New Mexico, un podiş izolat, înconjurat de munţi. Laboratorul a început sã funcţioneze din 1943, iar conducerea lucrãrilor de aici i-au fost încredinţate lui Oppenheimer. Astfel, Oppenheimer va deveni pãrintele bombei atomice. Înte anii 1943-1945, cât a durat construirea bombei, Los Alamos a cunoscut o concentrare de oameni fãrã precedent în istorie.

            Tot în 1943 fizicienii de la Los Alamos au mai construit încã trei pile atomice, mai mari însã decât cea a lui Fermi. Cunoscând pericolul pe care îl reprezentau germanii dacã construiau o bombã atomicã şi neştiind în ce stadiu au ajuns fizicienii nemţi cu cercetãrile, cei de la Los Alamos se grãbeau, lucrând de dimineaţa pânã noaptea târziu.